2 Atunci

28. April 2015

Atunci! Am intrat în viaţă. Împrejurul meu, familia mea.
Sora mea, Leni. Maică-mea şi taică-meu. Bunica Juli şi bunicul Juri. Doi cai, o vacă şi un viţel. Şi o scroafă cu 12 purcei. Găini şi porumbei, raţe şi gâşte. Două cuiburi de răndunele sub acoperiş şi multe vrăbii în curte. O pisică, un câine şi o capră. Şi iepuri. Şi bibilici. Pentru că au fost aşa de frumoase. Oile au fost cu ciobanul pe păşune. Şi o mulţime de şoareci în hambar. Din când în când şobolani sub grajdul de porci. Mult mai în spate în curte, acolo unde a început grădina, într-un pom mare, o sălcie, tăiat în mijloc, un cuib mare cu două berze. Ele au venit regulat. În primăvară. Când a început să fie cald. De când îmi amintesc. Din Africa, mi s-a spus.

Noi am locuit într-o casă la un colţ. Mai exact la colţul Dreibrunnen-Gasse/Lothringer-Gasse, strada a II-a. Săcălaz. Casa cu numărul 177. A fost construită în 1908. Bunicul meu, bunicul Juri, a cumpărat-o în 1926. Cinci ani mai înainte a venit în sat cu un cal bălan. Calul bălan a tras o căruţă. Pe ea a fost un pat şi bunica mea Julianna Dassinger din Darova. A cunoscut-o la Lenauheim. La ‚Tschadat‘, cum a spus el. Acolo au lucrat pentru Doctor Willi. Au fost anii grei de după război. Primul război mondial abia că s-a terminat.

Către Lothringer-Gasse era numai ieşirea din spatele casei. Pe asta am folosit-o când am vrut să dispar repede. Prin ‘gaura găinilori’, ieşirea pentru găini. M-am făcut praf. Fiecare a avut o poreclă. Porecla familiei noastre a fost ‘Staub’. ‘Praf’. Pentru mine mai exact: ‚A lui Staubs Juri’. Adică ‚Praf Juri‘. O poreclă proprie am primit mai târziu. ‚Willi-Walli’. De la Wilhelm Walter. Cumva logic şi asta.

Ieşirea principală a dat spre Dreibrunnen-Gasse. Asta a fost uliţa mea. Dupa aceea a venit un şanţ, pe care l-am numit ‚Kanalschanz‘. Şi după aceea ogorul. Ăsta a fost teritoriul meu.

De născut m-am născut pe strada a I-a. În dialectul şvăbesc numit Litzeborjergass. Nemteşte Luxemburger-Gasse. Nu prea departe de gară. În casa bunicilor dinspre mamă. Aici am petrecut şi primele şase luni din viaţa mea. De asta nu îmi mai amintesc de loc. Fireşte. Dar mi-au povestit ei tot. Mai târziu am fost de multe ori acolo. Cel mai frumos lucru în casă a fost soba de teracotă. Ai putut să mergi împrejur. Şi ai putut să pui cahlele înăuntru. Le simt şi acuma la picioarele mele. Ca un tratament termic. În rest a fost foarte plictisitor acolo.

Bunicul Ruff a fost sever. Norocul meu că n-a fost tot timpul acasă.
Prea mulţi oameni au avut nevoie de o sobă de teracotă. El le-a construit. Tante Hilde, sora mai mică a mamei mele, a avut doar rar nevoie de mine. Numai când a trebuit să aduc ceva ştiri la prientenul ei, Peter. Bunica Ruff mi-a umplut buzunarele cu mere când m-am dus pe drum: “Nu sunt pentru refugiaţi“, a adăugat întotdeauna. Când am ajuns acasă n-am mai avut nimic.

Drumul pâna la Dreibrunnen-Gasse a fost foarte lung. De aceea am tras întotdeauna la rude. Şi la Keglersch Wes Kathi, doamna Kathi. Am socotit-o printre rudele mele. N-am înţeles bine chestia cu rudele. Am avut impresia că satul întreg a fost înrudit.

Şi pe la noi au fost rude. La ele ai putut să mergi. Adeseori prin grădină. M-am dus să vizitez casa. Aşa cum a făcut şi unchiul Linkse Path. A intrat în curte, a făcut un tur şi s-a dus. A schimbat rar un cuvânt. Aşa am făcut şi eu. La Kuppi. M-am dus înăuntru. M-am căţărat pe dud şi am plecat. Kuppi Michel a fost prea mare pentru mine. Mătuşa Mohr mi-a dat ceva bomboane de la oraş. De la Kandia. De la târguit. Cu lapte şi smântăna. Şi am dispărut. La mătuşa Linkse Goth şi la naşul meu Linkse Peter m-am uitat dacă toţi sunt acasă. Şi atunci am dispărut prin grădină.

Vara a fost fierbinte şi iarna, frig. În toamnă s-a făcut recoltă şi în primăvară viaţa a început din nou. Câţiva kilometri mai departe a fost oraşul. Temeswar. Timişoara. Ca să ajungi acolo a trebuit să rupi lanţul cu dinţii. Aşa s-a spus copiilor când au vrut să se ducă la oraş. În oraş s-a găsit polar, parizer şi citro. Eu n-am vrut să muşc lanţul. Eu am vrut un briceag. Un cuţit mic. Fuhrsch Peter a avut unul. El a locuit pe strada principală. Strada a IV-a. Haupt-Gasse. A fost cu trei ani mai mare decât mine. Tatăl său mi-a arătat nişte seminţe pe pod. Seminţe pentru briceaguri! A trebuit să însămânţezi pe câmp şi la toamnă să recoltezi. Briceaguri! Nu a mers la mine. N-a funcţionat. După asta m-am retras din agricultură.

Şi din casă au dispărut ultimele vaci şi ultimii cai. Bunicul a ieşit, încet-încet, la pensie. Tata a venit cu tractorul. De fapt a mers întotdeauna cu bicicleta. A fost bronzat. Numai duminica a mers pe jos. La jocul de cărţi. De fapt, nu s-a jucat mult. Cărţiile au furnizat numai cuvintele cheie pentru discuţii lungi. Făra sfârşit. Tatăl meu a avut întotdeauna cărţi bune.

Dar asta a fost mult mai târziu.

← Înapoi | ↑ Sus | → Informaţii şi comenzi

No Comments

Schreibe einen Kommentar

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert.