3 Pe acoperiş

28. April 2015

„Hai jos. Nu primeşti bătaie!“ Am ezitat un pic. Am auzit bine? Maică-mea a repetat: “Hai jos, nu primeşti bătaie!” Am cunoscut bine cuvântul bătaie, findcă am avut deja patru ani. A însemnat că mănânc o bătaie mare. O mamă de bătaie. Din când în când am fost ameninţat cu bătaia, dar în majoritatea cazurilor bătaia a fost amânată pe data viitoare. Câtdeodată aici s-a acumulat foarte multe.

Dar pentru ce îmi spunea acuma: Nu primeşti bătaie? Nedecis, m-am uitat în jos. Am mers prea departe? Înapoi n-am vrut. Cel puţin nu acuma. Tatăl m-a pus pe acoperiş. Să dau de mâncare porumbeilor. Acolo sus. A fost mândru că am fost deja aşa de mare. Acum se ceartă cu maică-mea. „Tu eşti vinovat dacă cade jos“, ţipă ea.

Tata îmi vine în ajutor: „Dacă tu vii jos, mănânci o mamă de bătaie!“ Aici a fost consecvent. Dar n-am avut nevoie să mă tem. Poate data viitoare. Dar pâna atunci, totul a fost uitat. Tatăl meu a fost foarte uituc în chestiile astea. Educaţia era doar treaba femeilor.

Am mai facut câţiva paşi şi m-am aşezat. Leni, sora mea, a ţipat isteric: “Cade jos, cade jos!” Şi a dispărut. Era numai cu patru ani mai mare decât mine, dar s-a comportat deja ca o mamă. Bunicul a strigat: „Ţiglele, ţiglele!” Mi-a întins un baston. Eu m-am căţărat mai departe. Bunica Juli a venit şi ea din casă şi s-a uitat pe acoperiş. A dat din cap. Nu a vorbit mult şi într-adevăr n-am văzut-o niciodată supărată.

Jos totul a devenit liniştit. Am depăşit partea plană de peste bucătăria de vară şi porumbeii au devenit şi mai familiari. Eu cred că au văzut grăunţele de porumb pe care le-am strâns în pumni. M-am căţărat cu pumnii închişi mai departe.
“Jakob! Nu, nu mai în sus!” Când era agitat tatăl meu m-a numit întotdeauna Jakob, deşi mă cheamă Walter. Fratele său mai mic s-a numit Jakob. Eu l-am numit de la început ‚Unchiul Jakob‘. Pentru a ne deosebi.

Porumbeii nu s-au lăsat de mine şi mi-au blocat drumul. „Ţiglele, ţiglele“, a strigat bunicul Juri din nou. Noi doi am ştiut că porumbeii pot să spargă ţiglele. Chiar el mi-a spus asta. El i-a numit porumbei pană. Exemplare mari şi frumoase cu pene la picioare.

Acum porumbeii s-au certat pentru grăunţe. Nu mai a lipsit mult şi am fost sus unde ţiglele erau rotunde. L-am văzut pe tatăl meu pe cealaltă parte a casei. Restul familiei a rămas în curte. Am dat de mâncare porumbeilor. Aşa cum am făcut-o întotdeauna. Şi porumbeilor călători. Ăştia într-o zi nu s-au mai întors acasă. Porumbeii de casă n-au părăsit niciodată casa. Nu au zburat nici pe câmp. Au vrut să fie hrăniţi numai de mine. Asta le-a salvat viaţa. Atunci când au stropit cu otravă pe câmp. Ca să dispară buruienile. Ca să se îndeplinească cincinalul în patru ani şi jumătate. Asta s-a numit pe atunci economie centralizată. Sau economie socialistă. Şi iepurii au făcut bube de la otravă. De atunci nu mai am avut iepuri.

Grăunţele de porumb au căzut jos de pe acoperiş pe ambele părţi. Porumbeii zburau după ele. Nu mai ştiu dacă au spart ţiglele. Nici nu mai ştiu cum am coborât de pe acoperiş. Nimeni n-a vorbit mai târziu cu mine despre acest fapt.

De bătaie, la fel, nu-mi amintesc de loc.

← Înapoi | ↑ Sus | → Informaţii şi comenzi

No Comments

Schreibe einen Kommentar

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert.